UNICITATEA LUI ISUS CRISTOS în raport cu fondatorii marilor religii ale lumii

Pentru creștinii evanghelici, Isus Cristos este originea şi centrul creștinismului, El este Dumnezeul întrupat care şi-a dat viaţa, murind pe cruce și înviind a treia zi din morți pentru răscumpărarea omenirii din păcat. Atât naşterea, viaţa, moartea, cât şi învierea Sa, scot în relief  dumnezeirea şi umanitatea Lui, care fac ca persoana Sa să fie unică în istoria omenirii.

Deoarece omenirea a ajuns la una dintre cele mai dificile răscruci din ultimile secole, unde s-au întâlnit conceptele religioase și naturalismul secular, creând o confuzie atât de mare în gândirea tinerilor din țările postsovietice a secolului al XXI-lea, încât mulți dintre ei nu mai pot înțelege care este scopul și sensul vieții, efectiv ei nu mai fac deosebire între principiile eticii creștine și cele naturalist seculare. Lupta tinerilor din bisericile evanghelice pentru păstrarea identității creștine într-un labirint format din mai multe religii, mișcări fundamentaliste precum și concepte seculare, m-a făcut să propun tinerilor o evaluare succintă a vieții și activității a trei lideri fondatori de credințe și concepte religioase, ideile cărora au ajuns să domine cea mai mare parte a lumii actuale. Sper ca acest studiu succint asupra vieților și activităților lui Budda, Isus și Mohamed să-i ajute pe cititorii tineri să descopere sensul vieții, navigând spre țintă cu mai multă încredere.

 

Gautama Buddha – Fondatorul Budismului

În „Istoria credinţelor şi ideilor religioase” Mircea Eliade susţine că Budismul este singura religie, al cărui intemeietor nu se declară nici profetul lui Dumnezeu, nici trimisul Său; în afară de aceasta, budismul respinge însăşi ideea unui Dumnezeu. Liderul acestei religii se numeşte pe sine „trezitul” (buddha). Propovăduirea sa are drept scop eliberarea oamenilor. Acest prestigiu de „salvator” face din mesajul său soteriologic o „religie” şi transformă, destul de curând, personajul istoric Siddhartha într-o fiinţă divină[1]. Gautama Buddha s-a născut în aprilie-mai 558 î. Hr. ori, după un alt calendar în 567 î. Hr. în familia unui mic rege de trib din India.

Budismul nu pretinde a fi inspirat de Dumnezeu ci, la drept vorbind, este un sincretism religios apărut în urma unui lung ciclu de experienţe şi practici fizico-spirituale.

După părerea lui Gautama Buddha, zeii împiedică eliberarea omului, de aceea primul lucru pe care omul trebuie să-l facă e să scape de ei, pentru a-şi putea continua drumul vieţii: „Depărtându-se la vreo zece leghe de oraş, el se opreşte, îşi taie pletele cu spada, îşi schimbă veşmintele de prinţ cu acelea ale unui vânător şi trimite pe Ghandaka înapoi la palat, cu calul. În timpul acestui popas, el s-a despărţit de toţi zeii care îl escortaseră. De aici înainte, zeii nu vor mai juca nici un rol în biografia fabuloasă a lui Buddha. El îşi va atinge scopul prin propriile sale mijloace, fără nici o asistenţă supranaturală”[2].

Din mărturiile lui Gautama Buddha (numele familiei sale în clanul Sakya, Buddha semnifică „trezit”, nume câştigat prin tot felul de experienţe fizice şi ascetice), după ce însuşeşte doctrinele din şcoala brahmanului Arada Kalama, urmează ca ucenic al lui Udraka, care-l instruieşte în tehnicile Yoga. Şi, rămânând nesatisfăcut, el îl părăseşte pe cel din urmă împreună cu alţi cinci discipoli ai săi, stabilindu-se într-un loc liniştit, unde timp de şase ani se dedică celor mai severe mortificări. Ajunge în faza în care se hrăneşte cu un grăunte de mei pe zi, după care se dedică postului total. Experienţele din urmă nu-l împlinesc şi, descurajat de faptul că ajuns în faza cea mai groaznică a mortificării, nu câştigă eliberarea, renunţând totodată şi la post.

Din spusele lui Mircea Eliade, „nimic din ceea ce constituie infinita varietate a experienţelor umane, nu-i mai erau de acum înainte necunoscute – de la beatitudinile şi dezamăgirile culturii, ale dragostei şi puterii până la sărăcia unui credincios rătăcitor, la contemplările şi transele yoghinului, trecând prin singurătatea şi mortificările ascetului”, nimic din toate acestea nu i-a scăpat lui Buddha. În urma experienţei „trezirii” el se crede împlinit şi, mai mult ca atât, se crede chiar nemuritor, începe să-şi predice doctrinele sale, câştigând tot mai mulţi ucenici, care şi ei, la rândul lor, îl consideră nemuritor. Dar, aceasta până la timpul hărăzit de Cel  Preaînalt. Ajuns în agonia morţii, când ucenicul său credincios Ananda se tânguia că el ar fi vinovat de slăbiciunile învăţătorului său, aceasta i-a reproşat: „Destul, Ananda; încetează să te chinui şi să te jeluieşti… Cum poţi crede că ceea ce se naşte nu moare? Acest lucru este cu neputinţă”[3].

 

Isus Cristos – Fandatorul Creștinismului

Naşterea. Naşterea Lui supranaturală a fost unică în istoria omenirii, Mat. 1:18-25; Luc. 1:26-38; Atât naşterea Lui supranaturală, cât şi locul, timpul şi chiar alte detalii legate de acest eveniment unic în istoria omenirii au fost proorocite cu multe secole înainte, Isaia 7:14, 9:6 (740 – 680 î. Ch.) – Matei 1:18 – 25; Mica 5:2 (735 – 710î. Ch.) – Luca 2:1-7; Ieremia 31:15 (620 – 580î. Ch.) – Matei 2:13-18.

        Viaţa. Viaţa Lui fără păcat s-a ridicat la cel mai înalt nivel de etică, încât nici chiar vrăjmaşii Lui nu L-au putut învinui. Detaşat de orice tradiţie ori datină omenească, Domnul Isus a putut spune ucenicilor Săi că: „dacă neprihănirea lor nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu vor intra în Împărăţia Cerurilor” (Mat. 5:20). Principiile etice expuse în Predica de pe Munte nu au putut fi depăşite de nici unul dintre codurile morale din istoria omenirii (Mat. 5 – 7). Numai, în baza unei vieţi sfinte a putut să-Și provoace vrăjmașii, dacă-L pot învinui de pacat (Ioan 8:46), și urmșilor să le traseze modelul purității (Ioan 8:1–11). Atidudinea Sa plină de dragoste pentru omenirea căzută L-a condus la calvar, dându-şi viaţa de bună voie pentru cei păcătoşi. De altfel, nimeni dintre liderii religioşi nu a putut să privească realitatea în faţă şi să spună că nu are păcat.

        Moartea. Moartea Lui a fost unică prin faptul că, fiind Dumnezeu, şi-a dat viaţa de bună voie ca preţ de răscumpărare pentru întreaga omenire. Viaţa este darul lui Dumnezu şi nimeni dintre muritori nu are putere asupra vieţii sale, dar, spre deosebire de toţi, care nu au putut decide venirea lor pe pământ, Domnul Isus a venit în lume după voia Sa (Psalmul 40:7-8) şi şi-a dat viaţa la momentul potrivit, când misiunea Sa a fost împlinită, (Luc. 23: 46; Ioan 10:10 – 11, 15).

        Învierea. Prin moartea Sa, Domnul Isus Cristos a zdrobit puterea păcatului iar prin învierea Sa, a adus omenirii speranţă. La calvar, Mântuitorul a luat pedeapsa omenirii, ca fiecare păcătos să capete iertare şi viaţă din belşug. Învierea lui Isus Cristos a fost un eveniment unic în istoria omenirii prin care a fost marcată victoria definitivă asupra răului şi a oricărei religii false, inclusiv a unui creştinism fals bazat pe: teologia naturală, umanismul teist, psihologia natuarlă şi pluralismul religios.

Gautama Buddha şi Isus Cristos

Naşterea lui Buddha nu s-a asemănat cu cea a lui Isus Cristos și, cu toate că la ora actuală există multe mituri care vorbesc despre naşterea imaculată a lui Buddha prin coapsa dreaptă a mamei sale, şi chiar alegerea părinţilor săi de către el însuşi, aceste idei sunt negate char de Gautama Budda, care a spus slujitorului său Ananda: „Tot ce se naşte, cu alte cuvinte, ca om, trebuie sa moară”.

Spre deosebire de Buddha, Isus Cristos nu a fost într-o agonie în căutarea căii, adevărului și nemuririi, ci așa cum a afirmat atât în fața ucenicilor cât și în fața adversarilor, dovedind-o mai apoi prin înviere, că El, Isus Cristos este Calea, Adevărul și Viața, ori altfel spus, adevărul în persoană (Ioan 14:6). Dacă ultimele cuvinte ale lui Buddha exprimau desnădejdea, atunci ultimele cuvinte ale lui Isus Cristos inspiră o speranţă vie pentru toată omenirea, căzută în păcat. Strigătul de pe cruce, înainte de întoarcerea în glorie, a lui Isus Cristos nu a fost un strigăt de disperare, ci unul de biruință: expresia ‚S-a isprăvit’ în limba Greacă are la bază verbul τελέω (teleō), care se traduce prin: a completă, a perfecta ori a desăvârși.

Prin urmare, evaluând cu atenție intervalul de la naștere la moarte a celor două personaje istorice, putem constata că în timp ce viața lui Gautama Buddha nu se deosebește cu nimic de viața slujitorului său Ananda, viața lui Isus Cristos diferă atât din punct de vedere natural cât și spiritual.

 

Mohamed – profetul religiei Islamice

Istoria lui Mohamed și apariția religiei Islam. Născut la Mecca în anul 570, Mohamed a făcut parte din puternicul trib al qurayşiţilor; rămas orfan de ambii părinți de la o vârstă foarte fragedă a fost crescut mai întâi de bunicul său, apoi de unchiul său după mamă, Abu Talib. La vârsta de 25 de ani intră în slujba unei văduve bogate, Hadigea, şi întreprinde mai multe călătorii caravaniere în Siria. La scurtă vreme după aceasta, Mohamed se însoară cu stăpâna sa, și în ciuda faptului că Hadigea era mai în vârstă cu 15 ani decât el au avut o familie fericită, respectând principiul monogamiei pe tot parcursul vieții acesteia. După moartea Hadigei, Mohamed renunță la monogamie luându-și încă douăsprezece neveste, majoritatea dintre ele fiind văduvele celor căzuți în luptele dintre musulmani și adversarii lor[4].

Profetul islamului s-a dovedit a fi un conducător abil și antreprenor excepțional, iar casătoria cu Hadigea i-a asigurat stabilitate şi bucurie, dar în același timp și necazuri. Împreună au avut patru fete, cea mai tânără fiind Fatima și trei băieţi, care au murit la câteva luni după naștere, lăsându-l pe Mohamed fără succesori.

Trecând printr-o experiență destul de tragică, care începe în copilărie și continuă cu moartea celor trei fii, Mohamed devine o persoană retrasă și meditativă. Adesea prefera să se retragă în singurătate în munţii din împrejurimile oraşului Mecca pentru rugăciune și meditaţie. Locul preferat pentru meditație era peștera Hira, unde de cele mai multe ori mergea singur și doar uneori era însoţit de Hadigea.

La vârsta de 40 de ani profetul a avut o experienţă ieşită din comun. În timp ce medita, trupul a început să-i tremure şi să transpire, iar ceea ce a urmat, a fost viziunea unei fiinţe suspendate între cer şi pământ, cunoscută mai târziu ca fiind îngerul Gavril, care pe parcursul următorilor 23 de ani i-a poruncit să recite după el texte inspirate. Aceste pasaje erau exprimate într-o arabă elocventă, iar după interpretarea savanților musulmani, erau textele dictate cuvânt cu cuvânt din Koranul Cel Sfânt, care se găsește pe o masă de aur înaintea lui Dumnezeu[5].

La început Mohamed nu era sigur de unde vine acestă experiență; de la Dumnezeu ori de la Șaitan (diavol), dar, împărtăşind cele întâmplate soţiei şi verişorului ei, Waraqa ibn Nawfal, care era creştin, Waraqa împreună cu Haigea l-au convins pe Mohamed că experianța lui din peștera Hira, nu era altcevă decât o revelaţie de la Dumnezeu, faţă de care el trebuie să fie foarte atent[6]. Fiind încurajat și de consilierii săi, Mohamed nu s-a mai îndoit în sursa divină, ci a privit experiența ca pe o „revelaţie de la Dumnezeu”.

Între timp, el a început să împărtăşească aceste revelaţii ciudate rudelor sale; iar printre primii care au crezut au fost soţia lui Hadigea, câteva dintre rudele sale şi unul din robii săi pe care l-a eliberat.

Mai târziu, aceste revelaţii s-au transformat în predici, prin care el chema pe qurayșiți să se lase de închinarea la cei 360 de idoli și să accepte monoteismul.

Chiar de la început și până la sfârșitul activității sale, Mohamed a menţionat că el nu este decât un mesager al lui Allah, și în afara Koranului nu a avut parte de nici un alt miracol ori semn special din partea lui Dumnezeu.

În 619 d.Hr., conducătorul tribului a fost înlocuit de una din rudeniile sale cu numele Abu Lahab, împotrivitor înverșunat al profetului. Spre deosebire de Abu Talib, care, deși nu a acceptat islamul, dar și-a protejat nepotul, Abu Lahab, a refuzat să ofere protecţie profetului, ceea ce a făcut ca în următorii trei ani să ridice munţi de probleme în convertirea altora, iar în anii următori s-a dezlănţuit o persecuţie directă împotriva islamului.

Începând cu anul 620, relația dintre Mohamed și tribul qurayșit s-a înrăutățit dramatic, dar în timp ce în Mecca ostilitatea faţă de profet creştea, Mohamed s-a întâlnit cu un grup de 20 de oameni din orașul Yathrib (astăzi Medina, numit așa, după numele profetului), aflaţi într-un pelegrinaj religios la Mecca, pentru a se închina la Kaaba[7]. Aceștea au fost impresionaţi de mărturisirea lui Mohamed, și pentru că la ora respectivă, orașul Yathrib trecea prin probleme serioase, au discutat cu conducătorii orașului, care au și trimis o delegaţie să-l cheme pe Mohamed să le fie conducător religios şi mediator între părţile aflate în conflict. Înainte ca Mohamed să-i însoțească, trimișii din Medina au acceptat islamul, depunând jurământul cunoscut sub noțiunea, Angajament de Război ori Primul Angajament de Război de la Al-Aqabah, numit așa după numele localității, unde a avut loc întâlnirea[8]. Pentru că situația profetului în Mecca devenise foarte complicată, în data de 16 iulie 622, pe furiș, Mohamed își trimite urmaşii, în număr de 75 de persoane (dintre care 72 de bărbați și 3 femei), la Medina. Data de 16 iulie 622 d.Hr. este cea mai importantă dată în istoria islamului. Evenimentul, ori fuga aceasta numită Hijra, adică emigrare, devine punctul zero și data de la care începe numerotarea erei islamice.

În Medina, Mohamed îşi descoperă calităţile de lider extraordinar şi guvernator foarte bun. Numărul convertiţilor a început să crească rapid, iar între timp, gazdele ajung să fie nemulțumite atât de musulmani cât și de conducătorul lor[9].

Pe de o parte, având o poziție strategică, fiind situat între Mecca şi Damasc, iar pe de altă parte fiind o oază în pustiu, Medina a devenit un mediu favorabil pentru dezvoltarea economică și politică a ideilor lui Mohamed. La ordinele lui, musulmanii atacau în mod mişelesc caravanele comerciale care călătoreau din Mecca spre Damasc, convertind în mod forțat adversarii la islam. Atacurile au condus pe cei din Mecca la noi conflicte și lupte sângeroase între musulmanii lui Mahammad şi locuitorii orașului Mecca. În 630 d.Hr., cu doi ani înainte de moartea sa, profetul musulmanilor cere conducerii orașului Mecca să-i îngăduie să vină să se închine la Kaaba. Astfel, având permisiunea din partea administrației orașului, împreună cu 10 000 de ostaşi intră în mod paşnic în Mecca. Dar, ajungând la Kaaba omoară pe toți cei din preajma chivotului arab, îl curăță de cei 360 de idoli, transformând Kaaba într-un centrul spiritual al noii religii, numită islam[10]. După acest eveniment el declară Mecca centrul spiritualităţii pentru toți închinătorii lui Allah, interzicând accesul persoanelor din alte religii.

Ultimii doi ani de viaţă el îi petrece la Mecca, unde se ocupă de formularea doctrinelor islamului, consolidând religia de curând formată cu ajutorul forței. Cu o voinţă foarte puternică și un dar extraordinar de conducător, Mohamed i-a făcut pe cei din jur să-l urmeze fără rezerve.

 

Isus Cristos şi Mohamed

Evaluând personalitățile lui Mohamed și Isus putem observa că în timp ce Mohamed are o naștere obișnuită, o viață ca orice om, plină de patimi și o moarte ca a fiecărui om păcătos, Isus Cristos este unic prin nașterea Sa din fecioară, aspect recunoscut chiar și de musulmani: „O, Maria! Allah îți vestește [un copil ce vine cu] un cuvânt din partea Lui: numele lui va fi Al-Masih, Isa (adică Isus), fiul Mariei, măreț în această lume ca și în lumea de Apoi și unul dintre cei mai apropiați [de Allah]” (Sura 3:45); Ea a zis: „Doamne, cum să am un copil fără să mă fi atins un bărbat? I-a răspuns El: Întocmoi așa!” Allah crează ceea ce voiește El. Când El hotărăște un lucru, El spune doar „Fii” și el este de îndată” (Sura 3:47); la fel Isus diferă de Mohamed și prin faptul că în viața Sa, El a făcut o mulțime de minuni, inclusiv înviind morții, miracol susținut și de Koran, Sura 5:110. Ca și în cazul lui Gautama Buddha, unicitatea Sa și-n raport cu fondatorul religiei islam.

 

1) Unicitatea lui Isus în raport cu Mohamed relatată în Sfânta Scriptură. Isus Cristos şi Mohamed sunt fondatorii a două religii, cele mai răspândite în lume, care numără miliarde de urmaşi de la fondarea lor. Pe de o parte, este interesant faptul că în timp ce Biblia, considerată şi de musulmani o Carte Sfântă, vorbeşte foarte mult despre Isus, căruia îi prevestește nașterea prin profeți, și apoi în Evanghelii descrie cu lux de amănunte activitatea, moartea, învierea cât şi înălţarea Sa la cer, nu vorbeşte nimic despre fondatorul religiei islamice. Pe de altă parte, Koranul face mai multe referinţe la Isus Cristos, decât la Mohamed însuşi.

Astfel, în timp ce creştinii îl văd pe Isus ca Dumnezeu întrupat, Cuvântul divin, care a devenit om, musulmanii îl văd pe Mohamed ca pe ultimul profet al lui Dumnezeu, iar pe Isus – ca pe cel mai mare profet. Ambii, atât Isus, cât şi Mohamed, aparţin religiei monoteiste, de altfel şi familiei semitice, ambii fiind descendenţii lui Avraam. Atât Isus Cristos, cât şi Mohamed, au acordat atenţie celor săraci şi le-au apărat drepturile[11].

 

2) Naşterea lui Isus și Mohamed. Isus Cristos s-a născut într-un mediu unde timp de câteva mii de ani Yahve, Dumnezeul Atotputernic, avea de a face cu poporul lui Israel. Venirea Sa pe pământ are loc în perioada când poporul lui Israel era dominat de romani, fiind în aşteptarea lui Mesia. Naşterea, timpul şi locul unde avea să se nască au fost profeţite cu sute de ani înainte. El s-a născut din fecioara Maria prin lucrarea Duhului Sfânt. Spre deosebire de Isus, Mohamed s-a născut ca un simplu muritor în anul 570, în oraşul Mecca, peninsula Arabă, într-un mediu tribal, în care oamenii se închinau la o mulţime de dumnezei. Înainte de naşterea sa, tatăl său, membrul tribului qurayșit a decedat, iar mama sa, Amina, l-a lăsat în grija unei familii înrudite de Beduini, care l-a crescut în munţii din împrejurimile orașului Mecca. Câțva ani după aceia beduinii l-au întors mamei sale, care la scurt timp după aceea a decedat. După moartea lui Amina, unchiul lui Mohamed, Abu Talib, l-a educat până la vârsta de tânăr adult[12].

 

3) Viaţa lor înainte de implicare. Isus Cristos s-a născut în Betleem, dar a crescut în Nazaret, în casa lui Iosif, care era tâmplar. Biblia subliniază că El a crescut ca un copil ascultător şi supus părinţilor săi. La vârsta de 12 ani, merge la Ierusalim cu părinţii, unde uimeşte cu înţelepciunea Sa pe învăţaţii de la templu. Mohamed a trăit ca orfan până la vârsta de tânăr adult. Unchiul său, Abu Talib, l-a învăţat comerţul, călătorind în Siria. La 25 de ani se căsătoreşte cu Hadigea, în vârstă de 40 de ani[13].

4) Vocaţia lui Isus și Mohamed. Isus Cristos niciodată nu s-a îndoit de misiunea Sa în lume. Dumnezeirea Sa este revelată prin faptele, învăţăturile şi conştiinţa de Sine în raport cu oamenii din jurul Său şi în raport cu Dumnezeu Tatăl. El a fost gata să mărturisească atât prietenilor, cât şi duşmanilor Săi adevărul despre Sine. Viaţa şi activitatea Sa au avut loc în Iudeea şi Galileea. Oraşele în care și-a desfășurat activitatea au fost Capernaum, Nazaret şi Ierusalim. În timpul vieţii Sale, Ierusalimul era printre cele mai semnificative oraşe din lume, oraş unde a fost condamnat la moarte de guvernatorul Pilat din Pont. Viaţa lui Mohamed este asociată cu două oraşe din Arabia Saudită, Mecca şi Medina. Primii 52 de ani i-a petrecut în Mecca şi ultimii zece în Medina. La vârsta de 40 de ani are primele revelaţii, iar învăţătura sa, se aseamănă în multe aspecte cu iudaismul, creștinismul, păstrând o mare parte din religiile Arabiei păgâne. La Mecca a început să predice împotriva idolatriei, dar fiind constrâns fuge în anul 622 în Medina, unde devine atât conducător spiritual, cât și lider politic. În anul 630 recucerește orașul Mecca pe care-l face ţinta pelerinilor musulmani. În anul 632 moare pe genunchii lui Aisha, cea mai tânără dintre soţiile sale, cu care se căsătorise când aceasta avea 9 ani[14].

Ron George, autorul cărții Issues and Insights into Church Planting in The Muslim World, consideră că activitatea religioasă, efectiv viața spirituală a lui Mohamed a durat doar 13 ani, pe care i-a petrecut în Mecca, ultimii 10 ani, petrecuți în Medina au fost anii în care profetul-rege s-a ocupat mai mult de factorul politic al islamului și mai puțin de cel religios[15].

 

5) Atitudinea lui Isus și Mohamed faţă de popoarele lumii. Deşi s-a născut evreu, Isus Cristos a avut o deosebită afecţiune faţă de neamuri. El vindecă fiica unei grecoaice din Fenicia, subliniind prin aceasta demnitatea neamurilor, remarcând prin acest exemplu că şi femeile altor popoare au aceeaşi valoare ca şi bărbaţii din Iudeea. De altfel, atitudinea Sa faţă de neamuri este cel mai mult evidenţiată atunci când își trimite ucenicii să predice Evanghelia la toate popoarele și etniile lumii (Mat. 28:19-20). Spre deosebire de internaționalismul lui Isus, Mohamed a ridicat la nivel de elită poporul arab. Chiar dacă la începutul activității sale a avut prieteni evrei și predica despre îngrijirea săracilor, încurajând totodată o atitudine pozitivă faţa de străini, mai târziu a sfătuit pe musulmani să ocolească chiar şi pe cei ce au relaţii cu evreii ori creştinii. Până la ora actuală, musulmanii se consideră superiori tuturor popoarelor, iar accesul la Kaaba e doar pentru musulmani[16].

 

6) Mesajele lui Isus și Mohamed. Mesajul lui Isus Cristos este iertarea și reconcilierea. El este primul care respinge principiul „dinte pentru dinte”, afirmând câştigarea vrăjmaşilor prin exemplul iubirii: „dacă-i este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce şi dacă-i este sete, dă-i să bea”. Apogeul dragostei Sale care duce la reconciliere, poate fi descoperit în două din momentele de grea cumpănă și anume, în timpul arestării, când a mustrat pe Petru pentru că, i-a tăiat urechea robului marelui preot, avertizând că: „… toți ceice scot sabia, de sabie vor pieri” (Mat. 26:52; Ioan 18:10-11), și prin expresia rostită de pe cruce: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luc. 23:34). De cealaltă parte, Mohamed își începe activitatea ca un profet paşnic, a îndurat persecuţiile şi înjosirea până a ajuns puternic, ca apoi să aducă mesajul jihadului. Mesajul Koranului începe cu cuvintele: „În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător [Ar-Rahman, Ar-Rahim], dar foarte repede acest mesaj e înlocuit cu un gen de judecată fără milă, iar subiectul reconcilierii este înlocuit cu capitularea. Înlocuirea mesajului păcii cu cel al jihadului este legat de înlocuirea statutului de profet prigonit cu cel de lider politico-religios, hijra ori fuga de la Mecca spre Medina în anul 622, este trecerea de la un mesaj pașnic la unul de răzbunare. Ajuns în Medina, Mohamed primeşte o nouă revelaţie, revelația care nu lasă loc de iertare și reconciliere. La momentul în care ajunge în poziția de profet-rege, mesajul lui transmite doar capitularea ori lichidarea vrăjmașilor. El spune urmaşilor săi să omoare în numele lui Allah pe toți cei care nu se supun profetului, mângâind pe ucigaşi prin cuvintele: „a nu te supune profetului, este mai rău chiar decât a omorî”, iar ceea ce a urmat nu a fost decât agresiune justificată cu noi revelaţii: „Atunci când îi întâlniţi în luptă pe aceia care nu cred, loviţi gâturile lor, iar când îi slăbiţi pe ei, legaţi-i straşnic în lanţuri! Apoi fie îndurare, fie răscumpărare, până ce războiul se sfârşeşte…”[17] (Sura 8:17).

 

7) Caracterul și moralitatea lui Mohamed vis a vis Isus. Ca și schimbările din viața profetului musulmanilor, caracterul lui Mohamed a oscilat între bun în Mecca și dur în Medina, smerit în Mecca și neînduplecat în Medina; îngăduitor cu sine și intolerant cu cei de altă părere. Întreaga sa activitate a oscilat între siguranţă şi nesiguranţă. La început s-a gândit că a avut o experiență cu Șeitan, apoi l-au convins alții că este de la Dumnezeu. Iniţial  începe cu pacea şi este plin de umilinţă când este slab, dar declară jihadul şi recurge la cea mai mare violenţă când ajunge puternic. Mecca şi Medina simbolizează cele două extreme ale comportamentului său, iar faptul că a avut un caracter schimbător se adevereşte şi prin mulţimea îndoielilor prin care a trecut. Urmărind profetul din punc de vedere moral, se observă că principiul „scopul scuză mijloacele” era unul cheie la Mohamed, smerit şi umil atunci când era slab, respectuos şi perseverent până-şi putea atinge scopul, ca mai târziu să-şi confrunte opozanţii cu sabia. Câteva triburi de evrei şi creştini au fost masacrate din motiv că au refuzat să-l declare profet al lui Dumnezeu şi să recunoască această noua religie. În timp ce, în aparenţă, moralitatea este arma din care împuşcă asupra creştinilor, Mohamed şi urmaşii lui se fac vinovaţi de cele mai grave cazuri de imoralitate. Cineva a comparat moralitatea islamului cu viaţa liderului lor, numind-o modelul „Mecca vis a vis Medina”. În aparenţă, remarcăm smerenia lui din Mecca şi în realitate realizăm cruzimea lui din Medina. Problema este că instabilitatea și nesiguranța profetului a dominat lumea islamică timp de aproape 1400 de ani. De la fondatorul lor în Mecca și până la Statul Islamic de astăzi, islamul este într-o criză de identitate. Problema lui Mohamed și a enoriașilor săi a constat și constă până în zilele noastre în iertare și reconciliere, de altfel, această problemă rămâne la fel de actuală ca-n timpul fondatorului. Sunt în întregime de acord cu Eugene Bach, autorul cărții, ISIS The Heart of Terror (ISIS Inima Terorii), că soluția islamului este una spirituală și nicidecum una politică, musulmanii au nevoie de un Mântuitor, care să le acorde iertarea și să-i reconcilieze. În timp ce astăzi guvernele lumii investesc miliarde de dolari în strategiile militare, crezând că problema Statului Islamic, Iraq și Siria este una politică, aspect greu de crezut, soluția musulmanilor nu este una politică, ci una spirituală[18]

Isus Cristos soluția unică. Spre deosebire de fondatorul islamului, nici la potolirea furtunii, şi nici chiar în timpul răstignirii, Isus Cristos nu şi-a schimbat felul de a fi. El a rămas consecvent chemării de Mântuitor unic al omenirii, atât atunci când a trebuit să-şi arate puterea, cât şi atunci când a fost gata să plătească preţul fărădelegilor omenirii, înregistrând cel mai perfect echilibru moral înregistrat vreodată, El nu a putut fi influenţat nici de imprejurăriile externe din partea adversarilor și nici de tulburările interne, care i-ar fi pus la îndoială identitatea mesianică. Din punct de vedere moral, Isus Cristos este singurul care a împlinit legea lui Dumnezeu, având astfel îndrăzneala să se ridice din mijlocul unei lumi corupte de păcat, unde interesele meschine reprezentau esenţa motivelor conducătorilor vremii, afirmând că nu are păcat. Pentru a fi condamnat la moarte, s-au prezentat martori mincinoşi, cari, lipsiţi de orice scrupule, au minţit deschis pentru a-I scoate o vină (Mat. 26:59-60). Fiind Mântuitorul lumii, Isus Chistos s-a relaţionat într-un mod perfect la toate categoriile care se găsesc în orice societate. Într-o lume unde copiii erau marginalizaţi, El i-a luat în braţe şi a făcut din ei modele ale nevinovăţiei; într-o lume a discriminării, Isus a ridicat statutul femeilor la nivelul celor consideraţi tari, a bărbaţilor; într-o lume unde păcătoşii nu aveau nici o şansă, El le-a arătat dragostea Sa, iertându-le fărădelegile, iar lumii de ipocriţi, care mimau în aparență sfinţenia, El le-a dat jos măştile, scoţând în relief purul adevărul.

Isus Cristos este Domnul, singurul și unicul Dumnezeu-om, Mântuitor perfect care a venit în această lume pentru cei păcătoși, dintre care eu sunt cel dintâi. A lui să fie gloria în vecii vecilor. Amin!

Crăciun fericit tuturor!

BIBLIOGRAFIE

  1. Armstrong, Karen, Islam Ashort History, A Modern Library Chronicles Book, New York, 2002.
  2. Bach, Eugene, The Heart of Terror, Whitaker House 1030 Hunt Valley Circle, New Kensington, PA 15068, 2015.
  3. Biblia, Traducerea Dumitru Cornilescu.
  4. Braswell Jr., George W., Islam, Its Profet, People and Power, Broadman & Holman Publishers, Nashville, Tennessee, 1996.
  5. Braswell Jr., George W., What you need to know Abaout Islam and Muslims, Broadman & Holman Publishers, Nashville, Tennessee 2000
  6. Coranul Cel Sfânt, şi Traducerea Sensurilor în Limba Română, Editura Islam, Ediţia a II-a. Timişoara 1999.
  7. Eliade, Mircea, Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase, Univers Enciclopedic, Bucureşti 2000.
  8. George, Ron, Issues and Insights into Church Planting in The Muslim World, WIN Press, 2000.

 



[1] Mircea Eliade, Istoria Credinţelor şi IdeilorReligioase, Univers Enciclopedic, Bucureşti 2000, p. 279.

[2] Idem, p. 279.

[3] Mircea Eliade, Istoria Credinţelor şi IdeilorReligioase, p. 284.

[4] Mircea Eliade, Istoria Credinţelor şi IdeilorReligioase, p. 512.

[5] Karen Armstrong, Islam Ashort History, A Modern Library Chronicles Book, New York, 2002, ISBN 0-8129-6618-X, p. 4.

[6] Idem, p. 4.

[7] George W. Braswell, Jr., Islam, Its Profet, People and Power, Broadman & Holman Publishers, Nashville, Tennessee, ISBN 0-8054-1169-0, p. 14.

[8] Idem, p. 14.

[9] “Musulman” înseamnă “ascultător”, supuslui Dumnezeu.

[10] Kaaba, piatra cubică de culoare neagră, considerată chivotularabilor.

[11] George W. Braswell Jr., What you need to know Abaout Islam and Muslims, Broadman & Holman Publishers, Nashville, Tennessee 2000, p. 133.

[12] Idem, p. 135.

[13] Ibidem.

[14] George W. Braswell Jr., What you need to know Abaout Islam and Muslims, p. 137.

[15] Ron George, Issues and Insights into Church Planting in The Muslim World, WIN Press, 2000, p. 5.

[16] George W. Braswell Jr., What you need to know Abaout Islam and Muslims, Broadman & Holman Publishers, Nashville, Tennessee 2000, p. 140.

[17] Coranul Cel Sfânt, şi Traducerea Sensurilor în Limba Română, Editura Islam, Ediţia a II-a. Timişoara 1999.

[18] Eugene Bach, The Heart of Terror, Whitaker House 1030 Hunt Valley Circle, New Kensington, PA 15068, 2015.

Dr. Mihai Malancea prim-prorector al Universităţii DIVITIA GRATIAE, redactor-şef al revistei teologice “Pulsul slujirii”, pastor al Bisericii SPERANŢA din Chişinău, doctor în Teologie.

PROVOCĂRI ŞI OPORTUNITĂŢI DE AFACERI ÎN MEDIUL CREŞTIN

Să fii antreprenorul unei afaceri implică o mulţime de dificultăţi, iar cei mai mulţi oameni de afaceri o încep de la zero. De aici se începe greul – să te bazezi pe sistemul juridic, să întocmeşti o multitudine de acte, să achiţi taxe şi impozite, să cauţi angajaţi inteligenţi, cu dorinţă de a munci, să cauţi parteneri de lucru şi lista poate continua. Însă, fiind creştini care cred cu adevărat în Domnul, suntem influenţaţi de modul de gândire în ceea ce facem şi în ceea ce spunem. Există numeroase principii biblice care sunt esenţiale în conducerea unei afaceri de succes. Dintre acestea importante sunt corectitudinea, onestitatea, îndelunga răbdare şi bunătatea.

În acest context oferim câteva exemple a unor mari companii americane care s-au dezvoltat prin aceea că la baza fondării şi a conducerii lor s-au aflat oameni creştini, pentru care Dumnezeu este prioritar, devenind companii prospere care prestează servicii eficiente. Printre acestea se numără Corporaţia de internet Yahoo; o altă companie este Hobby Lobby, a cărui fondator a fost supranumit „cel mai mare donator evanghelic din lume”; magazinul de articole vestimentare Forever 21, ai cărui directori conduc studii biblice şi merg în misiuni; lanţul de hoteluri Marriott International care aplică în viaţa angajaţilor companiei valori biblice.

Vedem oameni de afaceri prosperi şi binecuvântaţi de Dumnezeu, care fac donaţii de milioane de dolari, merg în misiune, îl slujesc pe Domnul, şi sunt bogaţi. Ei sunt bogaţi din punct de vedere financiar, totuşi sunt bogaţi şi spiritual. În subconştientul creştinilor persistă ideea că oamenii de afaceri sunt neapărat lipsiţi de moravuri creştine, sunt profitori şi mincinoşi. Putem afirma că acest lucru este greşit, pentru că frica de Dumnezeu nu te lasă niciodată să mergi la braţ cu aceste vicii. Dimpotrivă, prin afacerile prospere, oamenii de afaceri temători de Dumnezeu au un venit cu care îşi pot întreţine familia, fac donaţii caselor de copii, azilelor de bătrâni, contribuie prin ajutor financiar la lucrarea din biserici, la misiune. De asemenea, crearea locurilor de muncă pentru populaţie, pentru frăţietatea lor, care obţin un venit pentru ei înșişi contribuie şi la înflorirea afacerii patronului. Trebuie să spunem lucrurilor pe nume, pentru că ei nu consumă alcool, nu fumează, nu fură, nu mint, fapte demne de un creştin adevărat şi fapte care se întâlnesc rar în alt gen de companii.

Însăşi pe paginile Scripturii întâlnim exemple de oameni plăcuţi Domnului care au gestionat averi, precum părintele Avraam, Iosif sau Daniel. Au avut şi provocări, dar şi oportunităţi, demonstrând tuturor că umblarea cu Domnul ajută să treci peste orice încercare.

Să fii creştin în contextul ţării noastre şi să lansezi o afacere presupune atât provocări, cât şi oportunităţi. Nu este deloc uşor să faci o combinaţie reuşită între valorile creştine şi o afacere de succes în contextul Republicii Moldova. Din propria experienţă cunosc acest lucru, totuşi nu este imposibil să fii un om de afaceri creştin. Fiecare dintre noi trebuie să ştim că: „Nu contează unde eşti, ci contează ceea ce faci, cum şi unde faci”. Rolul unui creştin în societate este de a împărtăţi moravurile biblice cetăţenilor şi anume prin faptul ca să ne aflăm în toate structurile statului. De aici începe greul pentru că noi trebuie să fim diferiţi, să fim un exemplu pentru ei, să dăm dovadă că se poate trăi cu Dumnezeu, încât noi trebuie să fim tari ca stânca şi nimeni să nu ne poată doborî. Domnul Isus care a trăit pe pământ este un exemplu pentru noi.

Când iniţiezi o afacere te afli în faţa unei provocări, a ceva nou şi necunoscut. Însă provocările ne determină să mergem mai departe şi sunt o încurajare, fiindcă după încercare putem obţine o încununare. Creştinii de la noi au nevoie de provocare, noi venim dintr-un context în care cineva gândea pentru noi şi nu se depunea efort pentru a obţine ceva. Astăzi, tinerii sau alţi membri ai bisericilor trebuie susţinuţi să meargă la studii, să se integreze în societate, să se angajeze în instituţiile statului. Astfel vom depăşi prejudecăţile, precum că părinţii, biserica, statul trebuie să ne ajute, să ne dea, să ne facă totul; sau că businessul, politica, administraţia publică, serviciile de securitate nu sunt pentru creştini; sau faptul că nu sunt în stare de nimic, totul e prea greu pentru mine şi nu voi putea face business niciodată. Tocmai aceste prejudecăţi ne împiedică să ne integrăm în societate, să socializăm şi să fim deschişi spre colaborare. Pentru un om de afaceri, cu o anumită poziţie, riscul devine acelaşi pe care l-a avut şi Iosif în Egipt, riscul mândriei şi al aroganţei, riscul de a te compromite pentru a avea un profit mai bun. În acele timpuri Iosif a rămas credincios Domnului. La etapa actuală aici apare rolul educaţional pe care îl poate avea păstorul în biserică: să consilieze oamenii de afaceri din biserică, să încurajeze tinerii în crearea propriilor afaceri, să provoace prin predică şi învăţătură ca creştinii să lucreze cu mâinile lor, să dea altora, ci nu să aştepte să primească. De asemenea, păstorii pot avea întâlniri lunare cu oamenii de afaceri din biserică, în cadrul cărora pot discuta, se pot ruga, îi pot încuraja şi motiva cu exemple biblice, îi pot susţine cu idei. La baza creării acestei verigi episcop-pastor-om de afaceri-angajat trebuie să se afle Dumnezeu, şi astfel vom avea parte de familii sănătoase, biserici de neclintit şi o societate morală.

Pe lângă faptul că avem provocări, oportunităţile sunt şi mai mari. Sfinţenia şi frica de Domnul sunt începutul înţelepciunii, şi atunci când avem această calitate, Dumnezeu ne deschide nenumărate uşi. Pentru că suntem creştini, un partener de afaceri va avea mai multă încredere în noi, va dori să colaboreze cu o astfel de companie, care are angajaţi oneşti şi muncitori. La aceasta adaug: familiile sunt întregite, pentru că nu pleacă la muncă peste hotare, iar copiii sunt educaţi în familii sănătoase, sunt create noi locuri de muncă. Biserica nu neapărat poate căuta susţinere financiară din exterior, pentru că are proprii oameni de afaceri care susţin lucrarea, se implică activ în viaţa bisericii. Ei nu dirijează şi administrează totul în biserică, ci pur şi simplu se supun Domnului şi pastorului prin capacităţile administrative pe care le au.

La final doresc să vă motivez, ca cei ce administrează afaceri în ţara noastră şi sunt creştini să dea un impuls că se poate fi în acelaşi timp un copil al lui Dumnezeu, ca prin intermediul nostru să fie împărtăşită oamenilor experienţa întâlnirii cu Dumnezeu.

Iosif Zastavneţchi, Director General „Plastal” SRL (Republica Moldova).

VALOAREA INTEGRITĂŢII ÎN AFACERI

Tema şi importanţa abordării principiilor care ajută persoanele să demonstreze o viaţă împlinită în afaceri şi societate”, este o temă de maximă actualitate. Exista tot felul de păreri la ora actuală, unii care spun că dacă vrei să fii cu adevarat creștin, că dacă vrei într-adevar să-L iubești pe Dumnezeu, nu te poți implica în viața de afaceri. Foarte des sunt întrebat: domnule decan, spuneți-mi și mie, poate un pocăit să fie un om de afaceri? Și de obicei răspunsul meu este, după cum înțeleg eu Sfintele Scripturi și pilda Domnului Isus Hristos, a talanților (Mat. 25:14-30), că nu există pocăit care să nu fie om de afaceri, pentru că suntem cu toții chemați să fim administratori, cu toții vom da socoteală de talanții, talentele pe care ni le dă Dumnezeu și ne vom prezenta pentru judecată. Cealaltă perspectivă spune, foarte contextual, da, aceste principii creștine, biblice, probabil că funcționeaza undeva în Occident, în Elveția, în America, în Anglia, dar noi aici suntem undeva la capăt de lume. Noi avem o istorie lungă, noi am fost parte din diferite imperii și la noi lucrurile stau altfel.

De multe ori avem percepţia că nu ne putem permite să trăim o viață foarte etică, nu putem să ne implicăm în afaceri din perspectiva integră, pentru că toată lumea în jurul nostru ne-ar condamna. Am dori că prin această intervenţie să ne ducem un pic în istorie, și să vedem că de fapt, istoria este de partea noastră. Dacă ne uităm din perspectiva creșterii economice, contribuția noastră a creștinilor, într-un mod special al neoprotestanților la dezvoltarea economică a Europei și după aceea a Americii, în ultimii 500 de ani a fost remarcabilă. Dacă mergem în trecut, în ultimii 6 mii de ani de istorie, observăm că de fapt, populația lumii s-a împărțit într-o piramidă foarte interesantă. Baza piramidei, 90% din populație sau poate chiar mai mult, 95%, care au fost săraci, săraci lipiți pământului. Și vârful piramidei, cei 10% sau 5% foarte bogați. Oamenii din vârful piramidei de obicei erau implicați în armată, în guvern sau în religie și în acest context subjugau pe ceilalți. Şi astăzi, chiar dacă avem 7 miliarde de oameni, probabil undeva la jumătate din populația pământului încă trăiește în această structură, sau în societăți structurate astfel. Cei foarte bogați, sus în vârful piramidei, și restul săracilor undeva dedesupt.

Totuși, s-a întâmplat un fenomen foarte ciudat și în secolul XV şi XVI, în Europa de Occident, Europa de Vest, după aceea în Statele Unite ale Americii, această mare masă a oamenilor săraci a început încetul cu încetul să dispară. Nu susţinem că în Occident nu sunt oameni săraci sau că nu sunt oameni nevoiași. Dar ceea ce s-a întamplat începând cu secolul XVI până în ziua de astăzi, Occidentul, Statele Unite, după aceea Japonia, este realmente remarcabil. Și întrebarea este de ce? Ce s-a întâmplat la vremea aceea, și mai mult de atâta, de ce doar în Europa Occidentală?

Pentru că dacă vă uitați la secolele dinainte, secolele XII – XIV, lumea arabă, lumea musulmană conducea globul pământesc din perspectiva tehnologiei şi din perspectiva culturii. China pe cealalta parte, era o putere maritimă și o putere economică formidabilă și cu toate acestea, aceste două civilizații au rămas în urmă și lumea creștină, a acaparat bogăţiile lumii. Din nou, nu susţinem că au fost 500 de ani desăvârșiti, dar din perspectiva prosperității, din perspectiva dezvoltării economice ceva s-a întâmplat în Europa Occidentală și mai târziu în America.

În cartea sa faimoasă „Etica protestantă şi spiritul capitalismului”, Max Weber, vorbește despre etica protestantă și spiritul capitalismului[1]. Și spune el că de fapt ce s-a întâmplat este în momentul în care Luther a tradus Biblia în limba vulgară, în limba poporului şi el a început să citească. Până atunci, poporul era în mare măsură analfabet. Unii dintre noi ne uităm la religiile tradiționale și sărbătorim faptul că sunt pictate atât de frumos și fie că e vorba de Roma, fie că e vorba de alte biserici, ne uitam la ce capodopere sunt. În acest context, considerăm că dintr-o perspectivă religioasă, orice pictura dintr-o biserică este de fapt o jignire și a fost necesară datorită faptului că oamenii nu puteau să scrie și nu puteau să citească. Ca urmare, exact ca și la copii, trebuia să le desenăm Sfintele Scripturi pe pereți. Luther a venit cu această dorință arzătoare, inspirat de Duhul lui Dumnezeu, să traducă Sfintele Scripturi, și începând cu secolul XV în Europa, oamenii au început să scrie, să citească, au început să transfere informație. Și binențeles restul a fost, cum se spune istorie. A urmat această revoluție industrială, a urmat dintr-odată o explozie de tehnologie, de invenții și dacă ne uităm astazi în secolul XXI, cel mai sărac om din Occident are condiții de viață probabil net superioare, decât aveau monarhii în secolul XIII și XIV. El are curent electric, are probabil acces la transport în comun, are o speranță de viață, are acces la sănătate și acest fapt se datorează acestor inovații pe care le-a adus reforma protestantă.

Întorcându-ne un pic la acea piramidă despre care s-a menţionat mai sus, ea este starea naturală a omului căzut sau cum îl numesc Sfintele Scripturi omul firesc. Și omul firesc, își dorește să subjuge pe ceilalți. Și după cum cei care doresc să se îmbogățească, după cum spune apostolul Pavel în 1 Timotei capitolul 6, o doresc dintr-o lăcomie, dintr-o dorință greșită. Problema cu modelul vechi, modelul tradițional, acea piramidă, este că mereu și mereu avem parte de diferite revoluții şi vine un nou lider sau un nou grup de oameni, care spun și promit că vor avea o nouă schimbare de paradigmă și o nouă schimbare de societate, dar ei doar înlocuiesc vechiul regim. Cel mai bun exemplu în istorie este revoluția franceză, care a avut acele idealuri foarte nobile și bineînțeles după cum bine știți din istorie, Napoleon s-a proclamat pe sine fiul revoluției, și la scurtă vreme, nu a făcut nimic altceva decât l-a înlocuit pe regele Ludovic al XVI-lea, și a fost un dictator și un despot mai rău decât a fost regele Franței cu un stil de viață net mai destrăbălat decât îl aveau ei. Deci ideea constă în aceea că dacă nu ești însuflețit de un moral creștin, dacă nu ai această temelie scripturală, noi mergem atât de departe încât să spunem: dacă nu ai nașterea din nou, nu vei avea nicio motivație să creezi acea clasă de mijloc, nu vei avea o motivație să creezi prosperitate, dar nu doar pentru tine, ci și să creezi prosperitate și pentru cei din jurul tău.

Aș vrea să închei prin a aduce aminte care a fost metodologia prin care protestanții, au transformat Europa, și metodologia prin care eu cred că la ora actuală putem să transformăm România, Moldova și oricare altă regiune unde ne cheamă Dumnezeu. Metoda a fost învățământul, iar ceea ce au făcut protestanții la vremea aceea, au început școli, au fondat universități și au luat această cunoștință rudimentară de a scrie și de a citi, au dus-o mai departe, au dus oamenii, i-au educat, le-au dat diplome, i-au ridicat, pentru că la baza acestei credințe era credința creștină care vedea omul nu ca pe o resursă care trebuie să fie exploatată. Din punctul nostru de vedere, acest este cadoul numărul unu pe care protestanții l-au adus Europei, și mai târziu Americii, și bineînțeles la ora actuală, toată lumea se uită la cultura și civilizația acestor regiuni cu foarte multă invidie. De aceea sărbătorim așa de mult, de aceea noi ne dedicăm viața învățământului, pentru că acest proces educaţional este soluția prin care putem să creem această clasă de mijloc.

Dar este un învățământ nu egoist, prin care vrem să investim în oameni pentru beneficiul nostru, ci un învățământ altruist. Dacă ne uităm ca și creștini, este de fapt porunca pe care ne-a lăsat-o Domnul Isus Hristos, mergeți în toată lumea și faceți ucenici, acesta este învățământul, ucenicia. Propovăduim Evanghelia pe deoparte, pentru că știm că numai nașterea din nou aduce adevărata transformare, iar de cealaltă parte, ucenicizam, creștem, dezvoltăm şi învățăm. Și foarte interesant, timingul nu putea fi mai bun, atât pentru Republica Moldova, cât și pentru noi în România, sau pentru Elveția sau oriunde, pentru că la ora actuală, începând din anul 1989, cei mai multi experți spun că, de fapt trăim o noua eră, numai trăim în era capitalistă, sau comunistă, socialistă, ci trăim într-o era a talentalismului. Asta înseamnă că resursa cea mai valoroasă este talentul uman, creativitatea umană. Noi creștinii, știm lucrul acesta de când Domnul Isus Hristos ne-a lăsat porunca. Singurul lucru veșnic este sufletul uman. Este singurul lucru care va merge dincolo de acest pământ. De aceea, felicităm pentru investiţia în educaţie, vă felicităm pe acei care sunteți într-un mod direct implicați în învățământ şi dați o mână de ajutor companiilor, în instituțiile de învăţămînt şi în biserici. Să păstrăm această muncă, care a dat rezultate și cred că va continua să dea rezultate. În Sfânta Scriptură avem nenumărate exemple de instrumente de evanghelizare prin învățământ, prin a uceniciza oamenii. În ai uceniciza în lucrurile spirituale, dar în egală măsură şi în lucrurile profesionale.

 

Bibliografie:

  1. Weber, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Incitatus, Bucureşti, 1993.


[1] Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Incitatus, Bucureşti, 1993.

Dr. Sebastian Văduva, Dacan al Facultăţii de Management din cadrul Universităţii Emanuel din Oradea (România), doctor în economie.

MUNCA DIN PERSPECTIVA LUI DUMNEZEU

Deseori auzim că ni se spune: „Munca este viața, multă mișcare înseamnă sănătate”.

Pentru a prezenta activitatea lui Dumnezeu și a omului este clar că lucrul, sau activitatea este un fapt rânduit de Însuși Dumnezeu. Încă de la început munca a fost în planul lui Dumnezeu pentru oameni. Înainte să fi păcătuit, Adam și Eva fuseseră așezați în grădina Eden „ca s-o lucreze și s-o păzească” (Gen. 2:15). Deci, înainte ca să-și fi atras cea mai mică suferință ei lucrau; aveau cel mai nobil meșteșug, cel de cultivatori. Mai târziu, odată cu intrarea păcatului în lume, munca a fost transformată din plăcere în trudă (Gen. 3:16-18).

Munca a devenit astfel o povară, în loc să fie o binecuvântare, astfel pierzându-și valoarea. A devenit un prilej pentru păcat; are ca rezultat idolatria atunci când devine un scop în sine. Apoi, a devenit un mijloc de exploatare și de asuprire (Exod. 2:23, Iac. 5:4).

Totuși, prin răscumpărare, munca a fost transformată din nou într-un mijloc de binecuvântare, o activitate sănătoasă, un izvor de bucurie, de viață și de sănătate.

Lucrând ca tîmplar (Marc. 6:3), Domnul nostru a sfințit munca, iar Apostolul Pavel a dat un exemplu de muncă cinstită (Fapt. 18:3), stabilind practic o lege socio-economică în declarația sa din 2 Tes. 3:10: “Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce”.              Cealaltă latură a principiului proclamat de Domnul Isus rămâne a sta la baza societății: „căci vrednic este lucrătorul de plata sa” (Luc. 10:7).

În perioada harului lucrările omenești capătă o nouă valoare și devin cu adevărat demne, pentru că sunt făcute de dragul Numelui lui Hristos.

Vom determina câțiva factori care contribuie la dezvoltarea înțelegerii că activitatea noastră (munca) este o binecuvântare.

 

Câștigarea pâinii

Este drept și firesc ca acela care lucrează să primească în schimb cele necesare pentru menținerea existenței sale (Luc. 10:7). Există o mulțumire legitimă în ați asigura propria subzistență prin munca ta, ea reprezintă satisfacția de a nu fi nevoit să-ți cerșești pâinea. Cartea Proverbelor îl încurajează pe credincios să lucreze cu râvnă, iar răsplata va fi din belșug: „Cine-şi lucrează ogorul va avea belşug de pâine, dar cine umblă după lucruri de nimic este fără minte” (Prov. 12:11).

De nenumărate ori, Biblia atribuie belșugul binecuvântării lui Dimnezeu – de pildă, în cazul lui Isaac: „Isaac a făcut semănături în ţara aceea şi a strâns rod însutit în anul acela; căci Domnul l-a binecuvântat. Astfel omul acesta s-a îmbogăţit şi a mers îmbogăţindu-se din ce în ce mai mult, până ce a ajuns foarte bogat. Avea cirezi de vite şi turme de oi, şi un mare număr de robi: de aceea filistenii îl pizmuiau” (Gen. 26:12-14).

A căuta câştigarea existenței este o motivație onorabilă pentru cel care lucrează. Dar ea nu poate fi unica rațiune pentru a munci, deoarece omul poate să cadă în capcana lăcomiei, idolatriei, îngrijorării, tulburărilor ș.a.

Există loc și pentru odihnă, Dumnezeu a dat această poruncă, pentru a-i feri pe oameni de ispita de a aștepta totul de la munca lor: „Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta” (Exod. 20:9-10). Deci, odihna este o poruncă, o necesitate dar și un drept.

 

Exprimare a personalităţii

Făcând omul după chipul Său, Dumnezeu i-a încredințat stăpânirea pământului, cultivarea și transformarea lui potrivit înțelepciunii sale: „Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ…» Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Gen. 1:28; 2:15).

Prin împlinirea acestui mandat, omul își îmbogățește personalitatea punând în valoare talentul său. Omul nu trăiește decât prin relația sa cu lumea care îl inconjoară. Dar această relație ar putea deveni o sursă a morții, dacă ființa umană, fragilă și slabă fizic, nu ar ajunge să pună natura în serviciul ei, prin munca și prin arta sa – și asta numai unindu-se cu ceilalți oameni. Sigmund Freud a înțeles bine această realitate atunci când a subliniat faptul că munca are în viața omului funcția de asigurare a echilibrului: „Recunoscând importanţa muncii, contribuim, mai mult decât prin orice altă tehnică de viaţă, la strângerea legăturilor dintre realitate și individul uman; acesta, prin munca sa, este într-adevăr solidar atașat unei părţi a realităţii: comunitatea umană”[1].

John Stott în cartea “Creștinul și provocările vieţii moderne” scrie: „Dacă am fi trândavi (în loc să fim harnici) sau dacă am fi distructivi (în loc de a fi creativi), noi am nega o dimensiune fundamentală a umanităţii noastre. Ne-am opune astfel planurilor lui Dumnezeu cu privire la viaţa noastră și ar trece într-o oarecare măsură pe lângă propria noastră împlinire”[2].

Cel care este privat de posibilitatea de a munci se descoperă pe sine sărăcit. Munca îmbogățește și dezvoltă stima de sine. Există o mândrie legitimă a lucrului bine făcut, iar oricare ar fi ea, o lucrare frumoasă este expresia personalității. A căuta să găsești un izvor de mulțumire în ceea ce faci este încă o motivație de a munci, dar nu acesta trebuie să fie principalul mobil. Grija pentru propria mulțumire riscă să-l conducă pe om pe o cale pe care nu mai ține seama de ceilalți.

 

Slujirea

Slujirea este cuvântul-cheie ce caracterizează conceptul biblic de muncă, dându-i valoare și sens. Înțeleasă ca slujire a oamenilor și a lui Dumnezeu, munca își păstrează valoarea, chiar și atunci când este îndeplinită în condiții dificile. Fiind conștient că îți slujești aproapele prin muncă, dă sens oricarei activități, oricât de grea sau umilă nu ar fi ea. Nici o muncă nu poate fi disprețuită odată ce are valoarea unei slujbe, pentru că munca este o expresie a dragostei față de aproapele nostru. Voia lui Dumnezeu pentru om se rezumă la a iubi. Dar, dragostea conduce la slujire; altfel ea este mincinoasă: „Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” (1 In. 3:18).

Exemplul lui Isus (Mat. 20:28) care modifică noțiunea de slujire: în loc să coboare omul, slujirea îl înalță. Evanghelia vine cu o nouă gândre, o mentalitate în care munca dă omului bucuria de a şti că este de folos altora.

Apostolul Pavel îi îndeamnă pe creștinii din Efes să lucreze pentru a fi de folos altora: „Cine fura să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit” (Efes. 4:28). Și aici ideea slujirii este evidentă. Cuvântul „muncă” aici înseamnă „meserie”, ce provine din latinescul „ministerium” care înseamnă „slujbă”. Orice meserie este, în acest sens, o slujbă. Viața noastră întreagă trebuie să fie „o jertfă” adusă lui Dumnezeu. A iubi și deci, a sluji pe aproapele tău înseamnă să-L iubești pe Domnul. Tocmai aceasta avea în vedere apostolul Pavel în Romani: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (Rom. 12:1).

 

Glorificarea lui Dumnezeu

Omul prin munca sa, împlinește mandatul pe care i l-a încredințat Dumnezeu, acela de a cultiva și de a păzi „grădina” pământului. Atunci când acționează ca un bun administrator al bunurilor lui Dumnezeu, omul răspunde așteptărilor lui Dumnezeu. Îl face să Se bucure, Îl glorifică. Apostolul Pavel încurajează pe creștinii din Corint: „să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1Cor. 10:31).

Există totuși riscul ca omul, în loc să-L laude pe Dumnezeu prin munca sa, să caute să se glorifice pe sine însuși. Biblia îl avertizează pe om asupra pericoului mândriei. Exemplul lui Moise: „Când vei mânca şi te vei sătura, când vei zidi şi vei locui în case frumoase, când vei vedea înmulţindu-ţi-se cirezile de boi şi turmele de oi, mărindu-ţi-se argintul şi aurul, şi crescându-ţi tot ce ai, ia seama să nu ţi se umfle inima de mândrie şi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei… Vezi să nu zici în inima ta: «Tăria mea şi puterea mâinii mele mi-au câştigat aceste bogăţii»” (Deut. 8:12-14, 17).

Munca face parte din voia lui Dimnezeu pentru om, și creștinul trebuie să-și amintească tot timpul că este chemat să lucreze pentru a-L sluji pe Dumnezeu și pe ceilalți, iar munca sa nu este lipsită de finalitate (1Cor. 15:58).

Omul răscumpărat va lucra, va sluji, va munci și va fi lăudat de Însuși Domnul. El va aduce roadă în orice faptă bună. Cei care fac o lucrare specială pentru Dumnezeu trebuie să fie respectați pentru munca lor. Totuși, nici o acţiune pentru Dumnezeu nu poate fi făcută fără lucrarea lăuntrică a harului Său (Efes. 2:10; 3:20). Așa este lucrarea credinței și lucrarea dragostei.

 

Bibliografie:

  1. Biblia, traducerea versiunea Cornilescu 1923-24.
  2. Dicţionar biblic. Societatea Misionară Română.
  3. Somerville, Robert, Ca pentru Domnul, o perspectivă creștină asupra eticii muncii, Editura Logos, 1999.
  4. Stott, R. W. John, Creştinul şi provocările vieţei moderne, Sator, Paris, 1989.
  5. Stott, R. W. John, Noua societate a lui Dumnezeu, Societatea Misionară Română, Wheaton, 1987.


[1] Robert Somerville, Ca pentru Domnul, o perspectivă creștină asupra eticii muncii, Editura Logos, 1999, p. 43.

[2] John, R. W. Stott, Creştinul şi provocările vieţei modern, Sator, Paris, 1989, p. 8-9.

 

Serghei Namesnic, Rector al Universităţii “Divitia Gratiae” (Republica Moldova), master în teologie.